„Drumul Crucii”, trăit de Servitorii lui Dumnezeu, Episcopii: Valeriu Traian FRENȚIU, Iuliu HOSSU, Alexandru RUSU, Ioan BĂLAN, Ioan SUCIU, Vasile AFTENIE și Tit Liviu CHINEZU, a trecut prin mai multe faze, care, în timpul procesului canonic, trebuie evidențiate și documentate corespunzător. După procedurile stabilite de către Congregația Cauzelor Sfinților, recunoașterea de către Biserică a vieții de sfințenie, respectiv a martiriului, presupune două etape: una locală (eparhială) și alta romană.
Procesul canonic eparhial de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici morți pentru credință în timpul prigoanei comuniste a început oficial la 16 ianuarie 1999 la Blaj și a durat până la 10 martie 2009. Etapa a constat din culegerea de informații cât mai complete (mărturii verbale și documente culese din arhive) privitor la viața, activitatea și martirajul celor șapte episcopi greco-catolici morți în timpul prigoanei comuniste.
A urmat etapa romană când documentele au fost transferate la Congregația Cauzelor Sfinților pentru a fi studiate și sintetizate în vederea evaluării lor. Astfel, la 07 noiembrie 2009 a avut loc deschiderea oficială a cauzei în faza romană, iar la 18 februarie 2011 Congregația Cauzelor Sfinților a emis Decretul de recunoaștere a validității juridice a procesului eparhial. La 27 mai 2011 a fost numit Relatorul cauzei, în persoana Pr. Zdzislaw Kijas, ofmconv., sub coordonarea căruia documentele au fost studiate și sintetizate, pentru întocmirea unei documentații unice numită Positio. Între anii 2012-2014, Postulatura cauzei a descoperit noi documente de arhivă, care au completat pe cele existente deja și, după parcurgerea a peste 45.000 pagini de documente, s-a putut redacta Positio în două volume (1.900 de pagini), care s-a predat la Congregația Sfinților la 05 aprilie 2018.
A urmat etapa de evaluare din partea unei comisii de 9 teologi, care s-a concretizat, cu vot afirmativ unanim, în data de 8 ianuarie 2019, după care evaluarea s-a făcut de către o comisie de cardinali și episcopi, de asemenea cu rezultat pozitiv. Sfântul Părinte Francisc, în cadrul audienței, din 19.03.2019, acordate cardinalului Angelo Becciu, Prefectul Congregației Cauzelor Sfinților, a autorizat respectiva congregație să promulge Decretul de recunoaștere a martiriului celor șapte episcopi greco-catolici morți între anii 1950-1970 din timpul persecuției comuniste.
Ceremonia de beatificare a fost fixată pentru data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății de la Blaj și a fost oficiată de însuși Sfântul Părinte Francisc.
În 2 iunie 2019, în cadrul unei vizite pastorale în România, Papa Francisc beatifică la Blaj - centrul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică - șapte Episcopi greco-catolici români care au suferit martirul sub regimul comunist la jumătatea secolului XX. Oferim aici scurte biografii ale acestora.
Vasile Aftenie s-a născut la 14 iulie 1899 la Lodroman, județul Alba. După școala elementară urmată în satul natal, a frecventat cursurile Gimnaziului Greco-Catolic de la Blaj. În 1919 a intrat la Seminarul Teologic Greco-Catolic din Blaj, apoi a fost trimis la Roma ca student la Colegiul Pontifical Grec. Întors în țară – după obținerea doctoratului în teologie în 1925 la Ateneul De Propaganda Fide – a îndeplinit diverse funcții la Curia Arhieparhială din Blaj. Acolo a fost hirotonit preot la 1 ianuarie 1926. A fost numit profesor la Academia Teologică din Blaj. În 1934 a primit funcția de protopop de București. În 1938 a fost numit canonic în Capitlul de la Blaj, iar în 1939 a devenit rector al Academiei Teologice blăjene. În 1940 a fost numit episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș și i s-a încredințat funcția de vicar general pentru București și Vechiul Regat.
După instaurarea regimului comunist în România, autoritățile au trecut la aplicarea planului de „lichidare” a Bisericii Greco-Catolice, prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română, plan preluat după modelul stalinist. Împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, episcopul Aftenie și-a apărat Biserica, a refuzat toate așa-numitele „invitații” de a trece la ortodoxie și i-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat greco-catolic. Aflându-se în subsolul Ministerului de Interne de la București, în urma violențelor fizice și psihice suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, a murit la „spitalul” închisorii Văcărești, la 10 mai 1950. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic din București, sub supravegherea Securității. Osemintele sale actualmente sunt depuse în Biserica „Bunavestire” (Acvila) din București.
Valeriu Traian Frențiu, fiu de preot greco-catolic, s-a născut la Reșita, județul Caraș-Severin, la 25 aprilie 1875. A frecventat școala elementară în localitatea natală, apoi Gimnaziul Greco-Catolic din Blaj. A fost trimis, din partea Eparhiei de Lugoj, la Seminarul Central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20 septembrie 1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în teologie în 1902.
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, după care a fost numit protopop de Cugir (1904), Vicar foraneu de
Hațeg (1912). În 14 ianuarie 1913 a fost consacrat episcop de Lugoj. În 1922 a fost transferat ca episcop de Oradea.
A dezvoltat școlile confesionale de la Oradea și Beiuș, unde a adus Călugării Asumpționiști și Franciscani. A promovat
viața spirituală a clerului și a credincioșilor. În 1941-1947 a fost numit Administrator Apostolic al Arhieparhiei de
Alba Iulia și Făgăraș, rămânând în același timp episcop de Oradea.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici români.
Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhală de la Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet unde, grav bolnav, a murit la 11 iulie 1952. A fost înmormântat în Cimitirul orașului de pe strada Rodnei din Sighet, mormântul său fiind necunoscut.
Fiu de preot greco-catolic, s-a născut la Blaj, județul Alba, la 3 decembrie 1907. După școala urmată la Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj (1925), a fost trimis bursier la Roma, la Colegiul Pontifical Grec. A obținut doctoratul în filozofie în 1927 la Ateneul De Propaganda Fide și doctoratul în teologie, în 1932, la Ateneul Angelicum.
Întors în țară, a fost numit profesor de religie la Liceele din Blaj și, din 1939, i s-au încredințat cursuri la Academia Teologică. Energic, plin de zel, excelent predicator, a captat energiile tinerilor, publicând pentru ei lucrări de mare valoare catehetică și pastorală.
Între 1940-1947 a fost numit episcop auxiliar de Oradea. În 1947 s-a întors la Blaj ca Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș, unde a întărit zelul clerului și al poporului prin numeroase inițiative pastorale și spirituale, în contextul presiunilor venite din partea autorităților comuniste pentru a părăsi Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în vederea „unificării” cu Biserica Ortodoxă.
A fost arestat la 27 octombrie 1948 și dus în lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani, la Ministerul de Interne din București și, din 1950, la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet, unde a murit la 27 iunie 1953, înconjurat de frații săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut.
Fiu de preot greco-catolic, s-a născut la 22 decembrie 1904 la Iernuțeni (Reghin), județul Mureș. A urmat școala la Huduc, Reghin și Blaj (1925). A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec, obținând doctoratul în filozofie la Ateneul De Propaganda Fide în 1927 și licența în teologie la Ateneul Angelicum în 1931.
Întors în țară, a îndeplinit funcția de capelan al școlilor din Blaj. În 1932 a fost numit profesor de
teologie. Între 1941 și 1945 a fost rector al Academiei Teologice din Blaj. A înființat Asociația
„Sfântul Niceta de Remesiana” pentru preoții celibi. În 1946 a fost numit protopop de București,
iar în 1948 canonic al Capitlului din Blaj.
A fost considerat de Securitate drept „unul dintre cei mai fermi opozanți față de unirea dintre Biserica
Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română”. A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună
cu episcopii greco-catolici și cu alți 25 de preoți cu responsabilități în eparhiile lor.
În lagărul de la Căldărușani a fost consacrat în secret episcop la 25 aprilie 1949. Refuzând să se lepede de Biserica sa, a fost transferat în 1950 la închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet. S-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață existente acolo. Neprimind niciun fel de îngrijire medicală, boala s-a agravat; a fost izolat într-o celulă, unde a murit după câteva ore, înghețat, la 15 ianuarie 1955. A fost îngropat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet, iar mormântul său nu mai poate fi identificat astăzi.
S-a născut la Teiuș, județul Alba, la 12 februarie 1880. După școala elementară din localitatea natală, a urmat cursurile Gimnaziului Greco-Catolic de la Blaj (1899). A fost trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta (1899-1904), apoi a obținut o bursă de studii la Institutul Augustineum din Viena (1904- 1906), unde a obținut doctoratul în teologie în 1906.
A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit diverse funcții. S-a făcut cunoscut ca publicist
în jurnalele Bisericii. În 1909 a fost numit preot al credincioșilor greco-catolici din București, iar în
1911 protopop greco-catolic de București. În 1920 a devenit canonic al Capitlului de la Blaj; în 1921 a
fost numit rector al Academiei de Teologie. În 1929 a fost numit membru al Comisiei pontificale însărcinate
cu redactarea dreptului canonic al Bisericilor Orientale. A publicat lucrări de teologie și a tradus în
română Noul Testament. În 1936 a fost consacrat episcop de Lugoj.
A fost arestat la 29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi. În urma refuzului său de a „trece” la ortodoxie,
în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii sale, a fost încarcerat în închisoarea de la Sighet,
între 1950 și 1954.
Plasat de către regimul comunist în mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmașul lui Petru, Papa Romei, și credința catolică. A murit la 4 august 1959. A fost înmormântat sub controlul Securității la Cimitirul Bellu din București. În așteptarea beatificării, osemintele sale au fost deshumate la 8 octombrie 2013, fiind depuse în Catedrala din Lugoj.
Fiu de preot greco-catolic, s-a născut la 22 noiembrie 1884 la Șăulia de Câmpie (azi în jud. Mureș), într-o familie cu 12 copii. A urmat școala la Bistrița, Târgu Mureș și Blaj. În 1903 a fost trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în 1910.
Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor de teologie și director al ziarului „Unirea”; în 1923 a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 și 1930 a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj.
La 30 ianuarie 1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș. În 1946 a fost ales de Sinodul
electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcția de mitropolit. Papa Pius al XII-lea și-a dat acordul pentru numire,
dar regimul comunist s-a opus, în intenția evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită.
A fost arestat în dimineața zilei de 29 octombrie 1948, iar între 1950 și 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet.
Împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori (Ioan Bălan și Iuliu Hossu) a fost plasat la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar din 1956 a fost transferat singur la mănăstirea Cocoș. Cei trei episcopi supraviețuitori au susținut reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice. În acest context, Alexandru Rusu a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de înaltă trădare. Timp de șase ani și jumătate a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej). În urma condițiilor de acolo, a murit de septicemie la 9 mai 1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla. A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat până astăzi.
Fiu de preot greco-catolic, Iuliu Hossu s-a născut la 31 ianuarie 1885 la Milaș, jud. Bistrița-Năsăud. A frecventat școala
confesională din satul natal, Reghin, Târgu Mureș și Liceul din Blaj (1904). Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obținut
doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfințit preot
în 27 martie 1910 la Roma. A avut diferite funcții la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost capelan
militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul
României la 1 decembrie 1918, a fost renumit și pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”,
episcopul Hossu și-a stabilit reședința la Cluj.
După instaurarea regimului comunist, împreună cu toți ceilalți episcopi greco- catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităților comuniste care vizau scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi.
Între 1950 și 1954 a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, apoi la mănăstirea ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani. În 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. A murit la spitalul Colentina din București la 28 mai 1970. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic din București. În 2019 s-a desfășurat procedura de deshumare a osemintelor sale; o parte au rămas în același mormânt, cealaltă parte fiind transferată în Eparhia sa de Cluj-Gherla.
Pentru a viziona filmul documentar „Șapte martori pentru Mica Romă”, accesați acest link
