Prezența Papei Francisc la Blaj, centrul spiritual și administrativ al Bisericii Române Unite cu Roma, este un gest de caritate din partea păstorului Bisericii universale. Comuniunea catolică cuprinde 24 de Biserici particulare, din care 23 sunt orientale și una este occidentală, de rit latin – Biserica Romano-Catolică. Între cele orientale este și Biserica Română Unită cu Roma, cu autonomie juridică și canonică, dar aflată în deplină comuniune cu Biserica Universală și sub ascultarea Sfântului Părinte Papa, Episcop al Romei, urmaș al Sfântului Petru și garant al unității tuturor creștinilor catolici în credință, rugăciune și caritate.
Într-o privire istorică convențională, Biserica Română Unită se naște în anii 1698-1700, atunci când elitele Bisericii Ortodoxe din Transilvania (aflată atunci în Imperiul Habsburgic) au decis să intre în comuniune cu Biserica Romei, sub garanția că își vor păstra ritul, tradiția și că credincioșii români vor beneficia de drepturi civile într-o Transilvanie dominată politic, la acea vreme, de maghiari, sași și secui. Dar conștiința de sine a Bisericii își înrădăcinează propria identitate mai profund, considerând că ea nu a făcut nimic altceva decât să refacă comuniunea universală ruptă prin schisma din 1054 și refăcută vremelnic la Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439), ea continuând astfel viața liturgică și culturală a bisericii ortodoxe transilvănene sub semnul uniunii cu creștinismul catolic european.
Dacă deceniile și secolele următoare vor fi martore ale unei reconfigurări confesionale relativ echilibrate între greco-catolici și ortodocși în Transilvania, parcursul propriu al Bisericii Române Unite va avea o iradiere socială și culturală certă. Conectată la fluxul ideilor europene, ea va desfășura un proces civilizator în interiorul arcului carpatic, remarcându-se prin soliditatea sistemului educațional și ca teren fertil pentru construirea unei identități românești și europene centrate pe drepturile individuale și colective, domnia legii, cultivarea virtuților și implicarea civică și politică.
În momentele istorice cheie, dar și în „durata lungă” a timpului istoric, Biserica Română Unită a dat totul pentru semeni. Prin figura excepțională a lui Inochentie Micu, militant pentru drepturile românilor în vremuri dificile; prin maeștrii Școlii Ardelene, campionii identității românești și pionieri într-o seamă de discipline umaniste; prin momentul 1848 și eforturile din vremurile dificile ale dualismului austro-ungar; prin rolul neobosit din acele săptămâni miraculoase din preajma lui 1 decembrie 1918 și, în sfârșit, prin martiriul singular a șapte episcopi neclintiți sub teroarea comunistă, Biserica Română Unită a înfruntat valurile istoriei cu privirea mereu ațintită spre Împărăția dreptății și adevărului.
În acest sens, prezența Papei Francisc la Blaj este nu doar datoria firească a Păstorului care își întărește o turmă cu morfologii și istorii diferite (reprezentate și prin vizitele de la București, Iași și Șumuleu-Ciuc), dar și un gest de gratitudine față de locul de care se leagă toate realizările acestei Biserici. Este orașul primelor școli românești, al primei Academii Teologice construite după standarde occidentale, al unei rețele educaționale care, după câteva decenii, va începe să producă viitoarele elite spirituale, politice și culturale ale României. Nu-i întâmplător că Mihai Eminescu, încă un simplu adolescent la acel moment, l-a elogiat ca o „Mică Romă”, intuind forța acestui orășel care a fost construit cu scopul specific de a fi primul centru al românilor din Transilvania.
Este așadar potrivit ca marea celebrare liturgică de pe 2 iunie 2019 să aibă loc pe Câmpia Libertății, locul în care s-au adunat, în două rânduri, zeci de mii de oameni în 1848, pentru a protesta față de proiectul revoluționar maghiar de a anexa Transilvania și de a suprima drepturile românilor. Însă nu a fost vorba doar de un protest, ci de una dintre primele adunări civice din istoria românilor, o mișcare cu un program, o viziune și niște conducători - în proporții egale ortodocși și greco-catolici – care au dus întreaga conștiința colectivă românească în modernitate. Slujba de beatificare a celor șapte episcopi români vine astfel să încununeze această istorie civică și socială cu un act religios ce recunoaște strălucirea tainică a acelor jertfe din temnițele comuniste. Ce a început ca un proiect eclezial și s-a continuat ca o mișcare culturală și socială capătă în acest an un profil spiritual, o deschidere spre transcendență, dar și spre universalitate: spre constelația marilor figuri ce au ținut aprins focul umanității în vremea furtunii ideologiilor.
În primii șase ani de pontificat a făcut călătorii apostolice în peste 40 de țări din întreaga lume. Călătoria în România este a XXX-a călătorie apostolică a Papei Francisc în afara Italiei și a doua a unui Suveran Pontif în Țara noastră. În noiembrie 2017 a acceptat propunerea de a fi numit membru de onoare al Academiei Române, primind încă din 2015 invitația de a vizita țara noastră, din partea Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, la 25 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice dintre România și Sfântul Scaun. O invitație reînnoită, bineînțeles, și de Conferința Episcopilor Catolici din România.
Sfântul Părinte i-a întâlnit ultima oară pe episcopii catolici din țara noastră în Vatican, pe 8 noiembrie 2018, în cadrul vizitei ad limita Apostolorum, o vizită care are loc o dată la 5 ani și cuprinde „un raport despre starea diecezei/eparhiei care îi este încredințată fiecărui episcop”, fiind totodată prilejul pentru ca fiecare episcop „să se ducă la Roma pentru a venera mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel și pentru a se prezenta la Pontiful Roman”, arătând astfel comuniunea de credință cu Succesorul lui Petru. Aceasta a fost a cincea vizită a episcopilor catolici din România din ultimii 30 de ani și prima din pontificatul Papei Francisc.
Pe parcursul pontificatului său a semnat decretul cu privire la martiriul monseniorului Vladimir Ghika, beatificat în 2013, decretul cu privire la virtuțile eroice ale Veronicăi Antal, beatificată în 2018 și decretul de beatificare al episcopilor greco-catolici români morți pentru credință în perioada comunistă: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, a căror ceremonie solemnă de beatificare a oficiat-o personal, la Blaj, pe 2 iunie 2019.
Papa Francisc (Jorge Mario Bergoglio, iezuit) s-a născut pe 17 decembrie 1936 în Buenos Aires, fiind primul născut din cei cinci copii ai unei familii de imigranți italieni stabiliți în Argentina. După obținerea unei diplome de tehnician chimist, alege calea preoției, intrând pe 11 martie 1958 în Ordinul iezuit (Societatea lui Isus). Între 1964 și 1966 a fost profesor de literatură și psihologie, urmând apoi studiile teologice (1967-1970) la Colegiul San José din San Miguel (Argentina). Pe 13 decembrie 1969, este hirotonit preot de arhiepiscopul argentinian Ramòn José Castellano. Continuă pregătirea sa universitară în Spania (1970- 1971), iar pe 22 aprilie 1973 depune profesiunea solemnă ca iezuit. Revine în Argentina și este numit consilier al Societății lui Isus, profesor de teologie și maestru de novici. Puțin timp după aceea, devine provincial al iezuiților din Argentina. În 1980 este numit rector al Colegiului San José, pe lângă munca de paroh pe care o desfășura cu multă ardoare, având o atenție deosebită față de cei săraci și bolnavi. În 1986 merge în Germania unde își încheie studiile doctorale.
Preotul iezuit latino-american a fost numit de Sfântul Ioan Paul al II-lea episcop, în 1992, apoi arhiepiscop coadiutor de Buenos Aires, în 1997. Șapte luni mai târziu, Jorge Mario Bergoglio a devenit, la 28 februarie 1998, arhiepiscop titular de Buenos Aires, Primat al Argentinei, Mare Cancelar al Universității Catolice din Buenos Aires și Ordinarius pentru catolicii de rit oriental din Argentina. Avându-i în păstorire pe toți credincioșii de rit bizantin care locuiau în țară și nu aveau episcop de rit propriu, cunoaște îndeaproape realitatea Bisericii Catolice Orientale, față de care are o mare admirație.
Pe 21 februarie 2001, în penultimul Consistoriu al Pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea l-a creat cardinal. În 2005 a participat la Conclavul care l-a ales Papă pe Benedict al XVI-lea, iar pe 13 martie 2013, cardinalul Jorge Mario Bergoglio, la vârsta de 76 de ani, a fost ales Succesor al lui Petru (al 265-le), alegând numele de Francisc (Franciscus), inspirându-se din figura Sfântului Francisc de Assisi. Grija față de săraci, milostivirea și evanghelizarea au rămas printre punctele cheie ale pontificatului său.