Unirea Bisericii românilor din Transilvania cu Biserica Romei a avut loc la finalul secolului XVII, ca urmare a trei sinoade de unire organizate la Alba Iulia, de către mitropoliții Teofil (sinodul din februarie 1697) respectiv Atanasie Anghel (sinoadele din octombrie 1698 și septembrie 1700). Din punct de vedere administrativ, Biserica românilor a fost organizată ca o episcopie cu sediul la Făgăraș. Episcopul român nu a fost lăsat să rămână în Alba Iulia, orașul în care renăștea și episcopia romano-catolică, desființată cu mult timp în urmă, în anii Reformei. Confirmarea oficială a venit în 1721, odată cu bula Rationi congruit, semnată de papa Inocențiu XIII.
Unirea a avut loc ca urmare a unui set complex de cauze. La finalul secolului XVII, românii din Transilvania erau doar tolerați de către sistemul politic al provinciei și se aflau într-o stare avansată de sărăcie și incultură, cu preoți în mare parte analfabeți și cu un statut social și economic asemănător țăranilor iobagi. Asupra lor s-au făcut și numeroase presiuni pentru a trece la calvinism, religia principilor maghiari din sec. XVII, rămase totuși cu efect puțin semnificativ.
Propunerea de unire cu Biserica Romei a fost făcută în contextul politic nou adus de integrarea Transilvaniei în Imperiul Austriac în 1691. Viena își dorea întărirea catolicismului, iar acest lucru se putea face atât prin sprijinirea procesului de refacere a episcopiilor latine, a seminariilor și a ordinelor călugărești din regiune, dar și prin atragerea la unirea cu Roma a credincioșilor ortodocși, urmând modelul oferit de rutenii din Polonia-Lituania, aplicat deja după 1688 și în nord-estul Ungariei, în zona Muncaciului și a Sătmarului.
Uniții ar fi primit recunoașterea ca religie oficială a Transilvaniei, obținând astfel toate drepturile de care se bucurau celelalte națiuni recepte. Însă oferta drepturilor mai fusese făcută și de luterani sau de calvini, iar mitropoliții români o respinseseră. Ce avea în plus propunerea de unire cu Biserica Romei a fost faptul că românii nu erau considerați eretici, că biserica lor era privită de Roma ca fiind egală, cu credință dreaptă, și că, în urma unirii, își puteau păstra ritul, tradițiile, limba liturgică, sărbătorile, respectiv specificul instituțional. Unirea reprezenta un pas spre refacerea unei rupturi din trecut, cauzată de neînțelegeri de demult, iar ei, românii ardeleni, intrau în uniunea cu Biserica Romei egali, în frunte cu propriul vlădică.
În 1737, Inochentie Micu Klein muta sediul episcopal la Blaj, în acest mic târg din centrul Transilvaniei, un loc in care se putea dezvolta mult mai bine infrastructura de care Biserica Unită avea nevoie. Blajul a devenit apoi centrul mitropolitan odată cu refacerea mitropoliei în 1853, în timpul lui Alexandru Șterca Șuluțiu. Blajul a devenit scena pe care s-au jucat destinele marilor ierarhi greco-catolici, de la Inochentie Micu, la Petru Pavel Aron, la Vasile Suciu sau Alexandru Rusu sau ale marilor cărturari ca Samuil Micu, Timotei Cipariu sau Alexandru Grama. Aici s-a scris prima gramatică a limbii române. Aici a apărut și primul ziar publicat de la bun început cu litere latine: Organul luminării, 1847. Aici e catedrala Sfânta Treime, palatul mitropolitan, ambele aduse în forma actuală de episcopul Ioan Lemeni în deceniile patru și cinci ale secolului XIX. Aici e Capela Arhiereilor unde sunt înmormântați o parte importantă dintre ierarhii blăjeni. Aici s-a scris primul Supplex Libellus al românilor în 1744, aici a avut loc Marea Adunare Națională din 13-15 mai 1848. Orice credincios greco- catolic își datorează, măcar o dată în viață, un drum la Blajul care marchează atât de mult din identitatea sa confesională și națională!
De la Blaj, drumul identitar al unui credincios greco-catolic ar trebui sa treacă prin Alba-Iulia locul sinoadelor Unirii, prin Sadu locul de naștere a lui Samuil Micu, prin Reghinul activității de protopop a lui Petru Maior dar și al reședinței cardinalului Alexandru Todea, prin Nicula celebrelor predici ale lui Iuliu Hossu cu ocazia marilor pelerinaje de Sfântă Mărie Mare, prin Rădeștiul lui Demetriu Radu, episcopul ucis in atentatul din Senatul României, prin Bixadul bazilitanilor din zona Sătmarului sau prin Oradea mărețului palat episcopal. Ar trebui sa treacă apoi prin Sighetul Cimitirului Săracilor locul de veci al episcopului martir al tineretului Ioan Suciu, prin Aiudul și Gherla închisorilor comuniste, prin cimitirul Bellu din București la căpătâiul lui Vasile Aftenie. Dar voi, fiecare credincios greco-catolic în parte, ce loc ați așeza pe propria hartă simbolică a greco-catolicismului românesc?
Vi-l imaginați pe Inochentie stând pe una din cele șapte coline ale Blajului uitându-se la micul târg din fața sa, cu o bisericuță și cu un mic castel? Un singur om în fața unor provocări imense: fără oameni pregătiți, fără bani, fără structuri. Toate trebuiau construite de la zero. Inochentie Micu va rămâne mereu un simbol important pentru Biserica Greco-Catolică și pentru națiunea română deopotrivă pentru că a creat o viziune de dezvoltare pe termen lung, pentru că nu s-a descurajat în fața lipsurilor și pentru că a înțeles că fără oameni pregătiți nu se poate ridica nici instituția bisericii și nici națiunea. Inochentie a trimis primii tineri la studii la Roma. Ulterior, tineri român uniți au mai studiat la Viena, la Târnavia, la Eger, formând baza intelectualității românești în a doua jumătate a secolului XVIII și în prima jumătate a secolului XIX. Petru Pavel Aron, Gherontie Cotore, Atanasie Rednic, Grigore Maior, Corifeii Școlii Ardelene sunt cei mai importanți reprezentanți ai acestor generații. Ei au clădit apoi școlile din Blaj deschise în 1754, au coordonat activitatea editorială a tipografiei blăjene după 1747, au educat clerici și învățători. Inochentie a început și construcția catedralei blăjene. A deschis lupta pentru drepturile naționale și socio- economice ale românilor. Inochentie a deschis drumul pentru adevărata dezvoltare a Bisericii Unite și a dat impulsul pentru toată lupta de emancipare națională ce a avut punctul culminant în activitatea generației pașoptiste influențate de Simion Bărnuțiu, George Barițiu sau Timotei Cipariu și apoi în cea a generației memorandiste. Inochentie a murit in exil, la Roma, fără să apuce să vadă o mare parte din realizările sale. A ajuns înapoi, acasă, în Blaj, abia în 1997 când a fost înhumat la loc de cinste, în Catedrala Sfânta Treime.
În mentalul colectiv românesc, „Şcoala Ardeleană” este reprezentată prin celebra triadă formată din Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Ei sunt Corifeii, titanii, uriaşii pe umerii cărora s-au urcat generaţiile viitoare de intelectuali români pentru a vedea mai departe, pentru a-şi dezvolta orizonturile, pentru a lupta în continuare pentru ridicarea acestui neam. Este imaginea promovată decenii la rând în manualele de istorie sau de limbă română. Cei trei sunt alăturaţi în mod aproape firesc, formând o unitate, la care s-a adăugat doar persoana lui Ioan Budai Deleanu, apropiat lor, dar totuşi poziţionat oarecum în afara cercului restrâns al acestor personalităţi de prim rang. Desigur că această imagine are la bază câteva argumente foarte serioase: au studiat în aceleaşi centre, la Blaj, la Viena sau Roma; au fost rezultatele aceluiaşi program cultural, cel conceput de Inochentie Micu Klein; au lucrat în unele cazuri la proiecte comune – aşa cum îi vedem pe Micu şi Şincai semnând împreună lucrarea Elementa lingua daco-romanae sive valachicae sau elaborând extraordinarul proiect al Catehismului cel Mare ce va cunoaşte apoi alte 7 ediţii rămânând în uzul parohiilor până după jumătate a secolului XIX; au locuit şi lucrat în acelaşi mediu, cel puţin pentru o perioadă, fiind activi pe scena mică a Blajului.
Totul a pornit aşadar din micul târg al Blajului, însă acest elan deosebit s-a extins treptat şi spre celelalte centre româneşti, iar în această mişcare s-au regăsit Oradea, Sibiul sau Buda, iar alături de cei patru vom găsi şi alte nume: Ignatie Darabant, Vasilie Aaron, Ţichindeal, Vasile Popp, Ioan Bob, Ioan Piuariu Molnar şi alţii, clerici şi laici deopotrivă, greco-catolici dar şi ortodocşi. Cu alte cuvinte, o mică lume românească, intelectuală, ardeleană, care începe să conştientizeze datoria pe care o avea faţă de naţiunea din care făcea parte. Au fost oameni care au simţit în mod dureros situaţia grea în care se afla poporul român şi care au făcut eforturi majore şi s-au expus la riscuri considerabile pentru a lupta pentru idealurile formulate cu câteva decenii înainte de Inochentie Micu.
În 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia declara unirea Transilvaniei cu România, într-un moment decisiv pentru istoria națională a românilor, ce l-a avut în prim plan și pe episcopul unit Iuliu Hossu, care a citit declarația de unire în fața oamenilor. Entuziasmul a fost evident, însă perioada care a urmat s-a dovedit a fi mai degrabă dificilă pentru Biserica Greco-Catolică. Aceasta devenea minoritară în noul stat român, cu o majoritate ortodoxă. Perioada interbelică a fost marcată de câteva momente foarte importante: dezbaterile în jurul Constituției din 1923 și apoi a noii Legi a Cultelor privitoare la statutul de „biserică națională” recunoscut și pentru Biserica Greco-Catolică sau la salarizarea preoților; lungile negocieri care au precedat semnarea Concordatului cu Biserica Romano-Catolică în 1929, prin care statul român recunoștea drepturile și poziția Bisericii Catolice din România, o biserică cu trei rituri – latin, grec și armean; ridicarea seminarului din Blaj la rang de academie teologică în 1932, demers care a contribuit foarte mult la crearea acelei imagini de excelență pentru școlile din Blaj; dezbaterile legate de construirea unei catedrale greco-catolice la București, ca o recunoaștere a creșterii mari a comunității greco-catolice din capitala țării; sau înființarea asociațiilor credincioșilor uniți AGRU, în 1929, și ASTRU, în 1931, ca efect al îndemnurilor venite dinspre Acțiunea Catolică promovată de papalitate, completând astfel tabloul implicării laicilor în biserică, marcat prin destul de multe inițiative, cea mai reprezentativă fiind Reuniunea Mariană, în funcțiune de la finalul secolului XIX; în 1930 se termina și procesul de organizare administrativă a mitropoliei: episcopia de Maramureș lua ființă, alăturându-se episcopiilor de Oradea (înființată în 1777), Cluj-Gherla și Lugoj (întemeiate în 1853).
În 1 decembrie 1948 s-a emis decretul 358 prin care cultul greco-catolic era interzis în România, iar proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma erau expropriate. Decretul venea după ce episcopii greco-catolici fuseseră deja arestați în 28-29 octombrie 1948. Duși mai întâi la vila patriarhală de la Dragoslavele și la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani, aceștia au fost vizitați de patriarhul ortodox Iustinian, în încercarea sa de a-i determina să semneze trecerea la Biserica Ortodoxă. În fața refuzului unanim al ierarhilor greco-catolici, autoritățile comuniste au decis trimiterea lor în închisori, acolo unde au suferit torturi și privațiuni greu de imaginat. Celulele și zidurile reci ale închisorilor din Sighet, Gherla sau Aiud au devenit martorii suferințelor dar și al rezistenței exemplare a acestor martiri.
Biserica Greco-Catolică a continuat să existe în clandestinitate. Liturghii au fost celebrate în ciuda pericolelor, în case, în locuri ascunse, dar și în public, așa cum s-a întâmplat în august 1956, la Cluj-Napoca, în contextul demersurilor repetate de repunere în drepturi a bisericii. Noi ierarhi au fost sfințiți în anii comunismului, asigurându-se astfel continuitatea de conducere. Decretul 358/1948 a fost abrogat în contextul Revoluției anticomuniste din decembrie 1989, iar în mai 1990, autoritățile române au recunoscut funcția episcopală a ierarhilor consacrați în clandestinitate: Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Lucian Mureșan, George Guțiu și Vasile Hossu. Biserica Greco-Catolică revenea astfel pe scena liberă a vieții spirituale a poporului român. Anii persecuției comuniste nu au reușit să o facă să dispară. Au reușit însă să ofere o nouă forță identității confesionale a acestei comunități confesionale românești.
Biserica Greco-Catolică este importantă pentru națiunea română pentru că oferă acele modele de care are nevoie pentru propria dezvoltare istorică. Biserica Greco-Catolică a arătat cum se poate dezvolta o instituție cu impact extraordinar pe evoluția unei întregi națiuni pornind de la niște realități foarte vitrege. A arătat cum se poate dezvolta școala și cultura unei națiuni pornind de la ideea fundamentală de a investi mereu și mereu în educație, în pregătirea tinerilor. A demonstrat că se pot găsi metode de construire a sistemelor de auto-finanțare – vezi fundațiile și fondurile începute de exemplul dat de Ioan Bob la începutul secolului XIX. A arătat ce înseamnă să-ți înțelegi și accepți rolul de lider al unei națiuni, de implicare și modelare, ce înseamnă să fii alături de popor atunci când provocările istoriei o cer: aici revine din nou și din nou imaginea lui Inochentie Micu, care parcă îi veghează peste ani și ani pe Grigore Maior, pe Vasile Suciu, pe Iuliu Hossu sau pe Demetriu Radu. A arătat ce înseamnă să fii fidel credinței tale, ce înseamnă reziliența în fața adversităților extreme, ce înseamnă curajul dar și iubirea care învinge ura: aceasta este lecția cea mai mare oferită de martirii greco-catolici. A arătat că poți să renaști, să te reinventezi, să o iei din nou de la capăt și să te ridici mereu, mereu, mereu ...
Elementele constitutive ale identității greco-catolice sunt:
Credința catolică – legătura spirituală cu Biserica Romei; legătura cu papa de la Roma, marele simbol unificator al acestei comunități ecleziale cu peste un miliard de credincioși din toată lumea.
Ritul grec, vizibil în ceremonialul liturgic și sacramental, în rugăciuni, în veșmintele preoților, în arhitectura interioară a bisericilor, în iconografie, în sărbători; toate acestea au păstrat legătura între biserica actuală și acea Biserică a românilor ardeleni care se unea cu Biserica Romei la 1700; specificul ritual al Bisericii Greco-Catolice s-a dezvoltat în timp, individualizându-se în mediul spiritual și confesional românesc prin o serie de elemente rituale de origine latină, care apropie și mai mult biserica noastră de marea comunitate catolică din care facem parte – credincioșii greco- catolici recită și Rozariul, se roagă și pentru intercesiunea Sf. Anton de Padova sau a sfintelor Rita sau Terezia de Avila, se închină la icoane care au ceva din specificul iconografic apusean, asistă la liturghii în care alături de preot se află minunații ministranți, iar copilașii sunt botezați prin stropire cu apa sfințită. Toate aceste elemente îmbogățesc tradiția proprie a Bisericii Greco-Catolice.
Istoria bisericii este povestea care leagă această comunitate și îi întărește rădăcinile seculare. Modelele trecutului vorbesc despre viziune, despre inovație, despre curaj, rezistență și demnitate. Este o poveste minunată, care merită cunoscută și apreciată de toți credincioșii greco-catolici.
Persecuția. Mai degrabă rezistența în fața persecuției. Modelul oferit de episcopi dar și de miile de preoți, călugărițe, călugări și credincioși de rezistență în fața violenței, abuzului, nedreptății, răului în cel mai pur sens al cuvântului. Persecuția unește o comunitate. Iar Biserica Greco-Catolică a avut parte din plin de ea.
Într-o lume tot mai secularizată, post-modernă și supusă presiunii imense venite din ritmul extraordinar al schimbărilor zilnice, Biserica este unul din acei stâlpi de liniște, de constanță, de apropiere, căldură și comunitate. O comunitate conștientă de locul său în istorie, de identitatea sa extraordinară.
1. P1700 – anul celui de-al treilea sinod de unire a Bisericii românilor ardeleni cu Biserica Romei.
2. 1744 – Supplex Libellus Valachorum, realizat de Inochentie Micu Klein.
3. 1754 – deschiderea Școlilor Blajului.
4. 1768 – anul morții lui Inochentie Micu Klein, la Roma, în exil.
5. 1795 – tipărirea minunatei ediții a Bibliei realizată de Samuil Micu.
6. 1853 – înființarea Mitropoliei Române Unite de Alba Iulia și Făgăraș.
7. 1900 – primul pelerinaj al românilor uniți la Roma, simbol al legăturii noastre spirituale cu Sfântul Scaun.
8. 1929 – înființarea AGRU, organizația credincioșilor uniți, ca simbol al implicării reale a laicilor în viața Bisericii.
9. 1948 – anul desființării Bisericii Române Unite cu Roma de către regimul comunist.
10. 2005 – papa Benedict XVI a ridicat Arhiepiscopia de Alba Iulia și Făgăraș la rang de Arhiepiscopie Majoră.
1. Mitropolitul Teofil – a semnat prima declarație de unire cu Roma
2. Mitropolitul Atanasie Anghel – a dus la bun sfârșit procesul de unire cu Biserica Romei.
3. Inochentie Micu Klein – episcopul fondator al Blajului și al viziunii de dezvoltare a Bisericii Unite.
4. Petru Pavel Aron – fondator al Școlilor Blajului, al Mănăstirii Sfintei Treimi, coordonator al marilor proiecte editoriale ale uniților de la mijlocul secolului XVIII.
5. Samuil Vulcan – marele episcop erudit al Oradei Mari.
6. Ioan Bob – autorul marilor reforme instituționale, administrative și financiare care au avut loc în biserică la începutul secolului XIX.
7. Alexandru Șterca-Șuluțiu – primul mitropolit al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș.
8. Vasile Suciu – marele ierarh care a condus Biserica Greco-Catolică în perioada de reorganizare și restructurare de după unirea Transilvaniei cu România în 1918.
9. Episcopii martiri: Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie.
10. Alexandru Todea – cardinal și conducătorul Bisericii Greco-Catolice după revenirea la legalitate în decembrie 1989.