Școala Ardeleană a fost o stare de spirit, generată de Biserica Greco-Catolică din Transilvania, cu epicentrul în Blajul lui Inocențiu Micu Klein, în orașul primelor școli sistematice și moderne românești, inaugurate de episcopul Petru Pavel Aron la 11 octombrie 1754. Vorbim despre un curent religios, cultural și politic, de factură iluministă, care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, a militat pentru emanciparea românilor transilvăneni, a contribuit în mod substanțial la formarea conștiinței naționale și a culturii române moderne.
Corifeii Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu, s-au caracterizat prin pietate și erudiție. Ideile lor privind romanitatea și demnitatea românilor, latinitatea limbii române și trecerea la grafia latină, fundamentate pe temeinice cercetări istorice și filologice, au iradiat dincolo de frontierele confesionale și teritoriale, ajungând în Bucovina (prin Aron Pumnul, profesorul lui Mihai Eminescu), în Moldova (prin Gherman Vida, profesorul lui Mihail Kogălniceanu) și în Țara Românească (prin Florian Aaron, profesorul lui Nicolae Bălcescu). Alături de acest nucleu, se regăsesc în mișcarea Școlii Ardelene o serie de intelectuali de mare valoare, greco-catolici precum Ignatie Daraban, Vasile Aron și Ioan Para, dar și ortodocși, dintre care îi amintim pe Ioan Piuariu Molnar, Radu Tempea și Ioan Popovici.
Ei au reușit să îmbine pasiunea studiului cu implicarea în societate, dezvoltând învățământul și acționând pentru schimbarea în bine a statutului românilor. Expresia politică a concepției lor este ilustrată de cele două memorii adresate Împăratului Leopold al II-lea în anii 1791 și 1792, cunoscute cu numele de Supplex Libellus Vallachorum Transsilvaniae.
Între numeroasele lor scrieri, se remarcă acelea care au marcat procesul de constituire a limbii române literare: Cartea de rugăciuni pentru evlavia omului creștin, tipărită de Samuil Micu la Viena, în 1779, prima lucrare tipărită de un român cu caractere latine; Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, prima gramatică sistematică a limbii române, tipărită de Samuil Micu și Gheorghe Șincai la Viena, în 1780; Biblia de la Blaj, 1795, tradusă de Samuil Micu. Pe plan istoric, se evidențiază Gheorghe Șincai cu Hronica românilor (1811), Petru Maior cu Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) și cu Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre (Buda, 1813) și Samuil Micu cu Brevis historica notitia et progressu nationis Daco-Romanae (1780), cu varianta ei în limba română Cunoștință pe scurt a istoriei românilor și cu Istoria, lucrurile și întâmplările românilor (1792-1794).
Acestor călugări, preoți și mireni, formați în universitățile catolice apusene, mai ales la Roma și la Viena, li se datorează deschiderea societății românești din secolul al XVIII-lea spre curentele culturale și științifice europene. Dinamismul rodnic al gândirii lor venea tocmai din întâlnirea teologiei catolice și a gândirii iluministe cu tradiția și spiritualitatea românilor ardeleni, pe care cărturarii din Mica Romă au mediat-o și au cultivat-o în mod creativ.
Cu toate acestea, spațiul dedicat Școlii Ardelene în actualele manuale de istorie și de literatură este nesemnificativ. Recuperarea moștenirii Școlii Ardelene este astăzi necesară nu numai din motive legate de onestitatea intelectuală sau de cinstirea cuvenită înaintașilor care au marcat devenirea spirituală și culturală a românilor, dar și pentru faptul că ne poate inspira prezentul. Mesajul Școlii Ardelene își păstrează actualitatea deoarece vorbește României de astăzi despre credință și moralitate, despre știință și educație, despre păstrarea identității și despre orientarea pro-occidentală.
Pr. Dr. Cristian Barta