Fericiții Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu: martiri, maeștri, prieteni

Astăzi, 15 ianuarie 2025, se împlinesc 70 de ani de la trecerea la Domnul a Fericitului Tit Liviu Chinezu, Episcop greco-catolic român ridicat la cinstea altarelor, alături de ceilalți șase Episcopi Martiri, de Papa Francisc, pe Câmpia Libertății din Blaj, în data de 2 iunie 2019. Cinstim personalitatea Fericitului Tit Liviu Chinezu propunându-vă să lecturați, integral, conferința Cardinalului Marcello Semeraro, Prefectul Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, ținută la Universitatea Pontificală „Sfântul Toma de Aquino” din Roma, în data de 20 octombrie 2022.

 

Fericiții Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu: martiri, maeștri, prieteni

 

Intervenție la Conferința: „Două Icoane Angelice: Fericiți, Episcopi și Martiri.

Viața de credință a Fericiților Tit Liviu Chinezu și Ioan Suciu (foști alumni ai Universității Pontificale Angelicum din Roma)”

 

Vă mulțumesc pentru ocazia de a participa la acest eveniment  care devine și mai semnificativ datorită locului în care se desfășoară. A-i comemora pe Fericiții Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu aici, la Angelicum, înseamnă a le aduce un omagiu celor doi foști alumni ai acestei Universități, doi dintre acei episcopi care, în timpul detenţiei, au fost numiţi „cei șapte Îngeri ai Bisericii, de la Căldărușani”[i], astăzi Fericiţi ai Bisericii Greco-Catolice Române, reprezentată aici de Arhiepiscopul Major, Cardinalul Lucian Mureșan, pe care îl salut cu reverenţă și afecţiune fraternă, alături de toţi ceilalţi Cardinali, Arhiepiscopi și Episcopi prezenţi.

În 1925, când Mitropolitul Vasile Suciu i-a trimis pe acești doi tineri la Roma, i-a scris rectorului Colegiului Grec „Sfântul Atanasie”: „Trimit doi tineri buni: Ioan Suciu și Liviu Chinezu. Sunt sănătoși și au un caracter excelent. Sperăm că vor deveni preoți învățați și evlavioși”[ii]. Nu doar că au devenit preoţi, ci și episcopi și, în final, Fericiţi, nu atât prin puterea Scrisorii Apostolice și a Ritului prezidat de Sfântul Părinte pe 2 iunie 2019, ci mai ales conform învățăturii Domnului Isus: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” (Mt 5, 11-12).

Fericitul Ioan a rămas la Roma până în vara anului 1932; aici a obţinut doctoratul în teologie, pe 22 iunie, și se povestește că, în acea ocazie, Părintele Réginald Garrigou-Lagrange, O.P., „i-a pus pe deget inelul Universității, ca semn al unei aprecieri deosebite”[iii]. Fericitul Tit Liviu a obţinut aici licenţa, în al patrulea an de teologie, în 1931; nu și-a finalizat doctoratul din cauza unei intervenţii medicale și a întoarcerii în România în toamna acelui an.

Consider că această Comunitate academică se poate mândri în mod deosebit cu două mărturii despre pregătirea teologică și culturală a celor doi Fericiţi. Prima, din 1946, este preluată dintr-o scrisoare a Nunţiului Apostolic de atunci, Mons. Andrea Cassulo, și este adresată Cardinalului Eugène Tisserant, Prefect al Bisericilor Orientale. Se referă la Episcopul Ioan Suciu, Auxiliar de Oradea Mare, care, cu puţin timp înainte, susţinuse câteva conferinţe spirituale în catedrala romano-catolică din București: „Mons. Suciu este poate singurul, în acest moment, care atrage atenția tuturor, atât prin exemplul vieții sale de apostolat religios, cât și prin predica sa care luminează și alină sufletele din toate categoriile sociale. Prelatul, oriunde ar apărea în public,, fie între tinerii studenți, fie în diferite grupuri de persoane, este ascultat cu mare interes, iar beneficiul intelectual și spiritual al activității sale pastorale este resimțit de toată lumea”[iv]. Mărturii similare îi sunt rezervate și Fericitului Tit Liviu, într-o declaraţie a unui fost student al său, consemnată în cadrul Anchetei diecezane: „Servul lui Dumnezeu Tit Liviu Chinezu a fost un preot și un profesor deosebit. Ne antrena în studiul și în viața morală, cele două fiind interconectate. Om profund, cu o trăire personală sinceră, nu fățarnic ca fariseii, de o delicatețe și bunătate infinită, bun teolog și filosof, dar și un bun pedagog pentru studenți”[v].

În Documentele cauzei de beatificare a celor doi episcopi români, un detaliu nu a trecut neobservat. Este vorba de o caracteristică, apreciată în tradiţia orientală încă de pe vremea Sfântului Vasile și a Sfântului Grigore de Nazianz[vi], care se regăsește, stăruitoare, și la Fericiţii Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu. În Positio super martyrio, despre acesta din urmă se afirmă: „La Roma, marea prietenie spirituală cu viitorul episcop Suciu s-a consolidat pe baza căutării spirituale și a devoțiunii față de Evanghelie”[vii]. Pentru acești doi Fericiţi, Roma a fost, într-adevăr, orașul studiilor și al formării intelectuale teologice; dar a fost și orașul prieteniei trăite și aprofundate. Un martor povestește că „prietenia spirituală dintre Chinezu și Suciu a fost întotdeauna apreciată, iar cei doi se completau reciproc prin temperament și interese de studiu”[viii]. Aveau să se regăsească împreună în acea închisoare unde, pe 25 aprilie 1949, Fericitul Chinezu a primit clandestin consacrarea episcopală de la Valeriu Traian Frenţiu, și el Fericit, și, totodată, de la prietenul său Ioan Suciu. La întrebările privind aptitudinea lui Tit Liviu pentru episcopat, Suciu scria: „Cred că este cel mai bun reprezentant al celor tineri din clerul nostru, în ceea ce privește curajul spiritual. Cred că este omul care va întări spiritualitatea Bisericii, oriunde ar fi”[ix].

Oamenilor mari nu le-au lipsit niciodată mari prieteni. Așa ne învaţă, în primul rând, Sfânta Scriptură și Părinţii Bisericii. Așa ne învaţă Sfântul Augustin, care scria: „Găsesc cât se poate de natural să mă încredințez cu totul afecțiunii prietenilor, mai ales când sunt copleșit de scandalurile lumii: în inima lor găsesc odihnă, fiind eliberat de griji și convins că în ea locuiește Dumnezeu”[x]. Tot așa ne învață și Doctorul Angelic, în Summa Theologiae, II-II: „Un prieten este prieten pentru prieten”[xi]; și tot el: „O prietenie virtuoasă, mai mult decât o virtute, este un corolar al virtuților”[xii]. Sfântul Francisc de Sales, în Filotea, oferă o imagine frumoasă, foarte potrivită pentru Fericiţii noștri, uniţi prin suferinţă și martiriu: „Cei care merg pe drum drept nu au nevoie să se țină de mână, dar cei care se află pe un drum accidentat și alunecos se sprijină unul pe altul ca să umble cu pași neșovăielnici ”[xiii]. Cum să nu ne amintim, în final, de ceea ce le scrie Papa Francisc tinerilor în exortaţia apostolică Christus vivit: „Prietenia este un dar al vieții și un dar al lui Dumnezeu. Prin prieteni, Domnul ne purifică și ne face să ne maturizăm. Totodată, prietenii fideli, care sunt alături de noi în momentele dificile, sunt o oglindire a afecțiunii Domnului, a mângâierii Sale și a prezenței Sale iubitoare” (151).

Dragi prieteni, în această seară, Fericiţii Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu stau, pentru noi, la catedra acestei însemnate Universităţi. Ei ne învaţă că profunzimea dăruirii de sine constă în a ne încredința cu totul lui Cristos. Dar ne învaţă și să-i mulţumim Domnului pentru darul prietenilor, să avem grijă de aceștia ca de ceva foarte preţios ce ne-a fost încredinţat. Și aceasta este Înţelepciunea. O spune marele călugăr din secolul al XII-lea, teologul prieteniei spirituale, Aelred de Rievaulx: „Dacă vei fi atent la ceea ce am spus despre prietenie, vei descoperi că este atât de apropiată de Înțelepciune și atât de plină de ea, încât aș putea afirma fără teamă că prietenia nu este altceva decât Înțelepciunea însăși”[xiv].

 

Roma, Universitatea Pontificală „Sfântul Toma de Aquino”, 20 octombrie 2022

Marcello Card. Semeraro