Transilvănean după origine și blăjean prin formație - fiu spiritual al Bisericii Române Unită, Greco-Catolică și elev al Școlilor Blajului, educat sub aureola și tenacitatea a doi academicieni, Timotei Cipariu și Ion Micu Moldovan - Ioan Bianu a trecut munții în Vechiul Regat, contribuind la dezvoltarea vieții culturale și a idealului național, de pe poziția celei mai importante instituții cultural-științifice: Academia Română. La 90 ani de la trecerea în eternitate, un pios gând de recunoștință și un moment de reflecție!
Despre personalitatea lui Ioan Bianu - filolog providenţial al culturii româneşti moderne, creatorul şcolii de bibliografie şi biblioteconomie - se vorbeşte tot mai puţin în zilele noastre, fiind pe cale de a fi dat uitării. La 90 de ani de la trecerea în eternitate a acestui fiu spiritual al Blajului se cuvine, cred, să zăbovim puţin asupra destinului unei personalităţi româneşti de excepţie.
Ioan Bianu s-a născut în 1856, în satul Făget, o mică aşezare românească din apropierea Blajului. Remarcînd inteligenţa sclipitoare a tânărului copil de ţărani, învăţătorul le sugerează părinţilor să îşi îndrume odrasla spre şcolile Blajului. Directorul acestora era marele Timotei Cipariu, „părintele filologiei române” şi membru fondator al Academiei Române. Ioan Bianu va rămâne la Blaj o perioadă de 10 ani (1866-1876), fiind găzduit de canonicul Ion Micu Moldovan (membru titular al Academiei Române), profesor de română şi latină, fost elev al lui Timotei Cipariu, care obişnuia să faciliteze şcolarizarea, pe cheltuiala lui, anual, a unor copii dotaţi, dar fără posibilităţi materiale. De la Timotei Cipariu şi Ion Micu Moldovan, Ioan Bianu şi-a însuşit dragostea de limbă şi istoria neamului nostru, a învăţat ce înseamnă cinstea, generozitatea şi integritatea caracterului. Rezultatele şcolare anuale la gimnaziu şi liceu aveau, de fiecare dată, calificativul „eminent”.
Cu un asemenea portofoliu şi cu o scrisoare de recomandare din partea lui Ion Micu Moldovan către August Treboniu Laurean - Decanul Facultăţii de Litere din Bucureşti - Ioan Bianu va fi înscris, ca bursier, la această facultate. Apreciind în mod deosebit strădania studentului ardelean, August Treboniu Laurian - care era şi directorul Bibliotecii Centrale a Universităţii - îi va oferi şi un post de custode al acesteia.
Foarte curând după sosirea la Bucureşti, Ioan Bianu îşi va face cunoscută prezenţa prin elaborarea de studii filologice foarte apreciate de mediul universitar şi academic. În anul 1876 – la numai 20 de ani – publică în Analele Societăţii Academice Române un studiu intitulat „Viaţa şi activitatea lui Samuil Micu”, material ce va fi premiat de Academie. Începe să colaboreze la revista „Columna lui Traian”, ce apărea sub îngrijirea unuia dintre profesorii preferaţi ai lui Ioan Bianu şi anume Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Sub influenţa acestuia din urmă, dar şi a lui Titu Maiorescu, treptat, Ioan Bianu se va desprinde de excesele fanatismului etimologic ale curentului latinist blăjean, păstrând şi dezvoltând coordonatele sentimentului patriotic, precum şi interesul pentru studiul limbii şi istoriei poporului român.
Ioan Bianu este remarcat şi de scriitorul Alexandru Odobescu, care îi facilitează, în cadrul Societăţii Academice Române, funcţia de „scriitor - arhivar, bibliotecar”. Este momentul în care se pun bazele celor trei valenţe definitorii ale personalităţii lui Ioan Bianu, care i-au definit traiectoria profesională: bibliograf, bibliolog şi biblioteconomist. Tot sub îndrumarea lui Alexandru Odobescu, Ioan Bianu îşi va susţine licenţa cu lucrarea intitulată „Proza satirică la români”. În scurt timp va obţine - prin concurs - postul de profesor de limba şi literatura română la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti. Interesul pentru domeniul ştiinţelor filologice îl determină să urmeze burse de studiu la Milano, Madrid şi Paris, unde a avut privilegiul de a audia prelegerile unor mari personalităţi ale vremii în domeniul său de interes.
După revenirea în ţară, va ocupa - începând cu anul 1884 - postul de director al Bibliotecii Academiei Române, pe care o va organiza după criterii ştiinţifice. În această perioadă începe să lucreze (coordonând activitatea) la monumentala lucrare intitulată „Biliografia românească veche” (tipărită în 4 volume masive). Tot sub coordonarea lui Ioan Bianu va vedea lumina tiparului şi un al doilea mare repertoriu intitulat „Catalogul manuscriptelor româneşti” (tipărit în 3 volume). Ioan Bianu nu se îndepărtează însă de activitatea universitară. În anul 1901 va obţine titlul de profesor universitar, ocupînd în acelaşi timp şi funcţia de şef al Catedrei de Istoria Literaturii Române şi apoi de Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie.
În anul 1904 va fi admis ca membru titular al Academiei Române, al cărei preşedinte va fi între anii 1929 - 1932. Interesul constant pentru îmbogăţirea cu cărţi a Bibliotecii Academiei reiese şi din faptul că, dacă la data primirii ca membru al Academiei a lui Ioan Bianu (anul 1904), Biblioteca număra 3.000 volume, iar la moartea lui (13 februarie 1935) erau 500.000 volume. Acestea au reprezentat coloana strategică argumentativă a discursului funebru pe care Nicolae Iorga l-a rostit la moartea lui Ioan Bianu, cînd spunea că „s-a dus întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic şi harnicul străjer al cărţilor, aşa de multe şi de scumpe, aflate, aşezate, catalogate şi cu străşnicie apărate de dînsul, însuşi sufletul viu al Academiei Române, zeul ei tutelar, viu acolo pentru eternitate” (N. Iorga: Oameni care au fost, Ed. Pentru literatură, 1967, vol. II, p. 282). În aceleaşi triste momente pentru neamul românesc, Octavian Goga - în discursul de la înmormîntare - îl considera pe Ioan Bianu „reprezentantul de elită, poate cel din urmă al unei tagme istorice care s-a stins: tagma dascălilor ardeleni care au trecut munţii la fraţi şi au devenit învăţătorii lor”.
Sorin Nicu Blaga ⁕
⁕ Text reprodus din vol. Permanența spiritului Blajului, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca 2024, p. 98-101