Originea muzicii se pierde în neantul istoriei.
Vechii chinezi considerau muzica ca fiind creația primului lor împărat. De la aceștia, omenirea a moștenit cel mai vechi document muzical, intitulat „Cartea cântecelor”. Muzica era considerată ca având puteri magice („mișca astrele”), întruchipa „armonia cerului și a pământului”, era liantul „ce unește oamenii”.
În statul babilonian, muzicanții urmau după zei și regi, înaintea scribilor.
Regele Solomon (fiul lui David) a realizat „Cântarea Cântărilor”, a cărei variantă corală va fi realizată, peste secole, în perioada Renașterii, de către Palestrina.
În Grecia antică (și mai târziu în Roma antică), muzica era legată de poezie. De la Plutarh, omenirea a moștenit un celebru tratat intitulat „Despre muzică”.
Civilizația Evului Mediu, care a stat sub semnul creștinismului, a completat muzica religioasă - bizantină și gregoriană - cu muzica laică. Această „conviețuire” a avut grade diferite de interferență în baroc, clasicism, romantism, etc.
Remarcăm, de-a lungul istoriei omenirii, existența unor preocupări și a unei permanente nevoi de muzică, o nevoie spirituală intrinsecă a condiției existențiale a omului, sănătos sau bolnav. De aici și celebra afirmație a lui Nietzsche: „Viața fără muzică ar fi o greșeală”.
Muzica, acest „limbaj universal al omenirii” (Henry W.Longfelow), a fost definită diferit pe parcursul timpului. Câteva exemple sunt ilustrative. După Pitagora, „muzica este o consecință a armoniei numerelor”. Platon considera că „muzica este filosofia însăși”. Pentru John A.Logan, „ music is the medicine of the mind”. Beethoven afirma că „muzica este scânteia divină din interiorul fiecăruia dintre noi”.
Muzica, privită ca o modalitate de relaxare și restabilire a armoniei interioare a omului, presupune declanșarea unor frumoase trăiri afective, generatoare de liniște, calm și bună dispoziție. Desigur finalitatea mesajului muzical diferă de la om la om, în raport cu contextul biopsihosocial și educația muzicală anterioară. Dacă ne referim la omul suferind, acest mesaj adaugă un plus de semnificație. Sub acest aspect, Richard Wagner spunea: „Sensul muzicii, ca limbaj al sufletului, este de a alina suferința”.
Bolile au influențat parcursul ființei umane dintotdeauna. La fel de adevărat este faptul că terapia prin muzică este veche de când lumea. Fără intenția de a detalia principiile muzicoterapiei, vom expune căteva exemple de valorificare a valențelor tămăduitoare ale muzicii, semnalate de-a lungul timpului. La triburile primitive, prin expresia melodică și ritmică a tobelor, se derulau incantațiile de exorcizare, ale vracilor și șamanilor. În „Cartea Regilor” se menționează efectele benefice ale sunetelor harfei lui David asupra suferinței regelui Saul. În mitologia greacă, Orfeu - cântând din liră - îmblânzea fiarele și valurile mării. Pitagora considera muzica „un leac al nebuniei oamenilor”.
În Roma antică, Aesculap considera sunetele de trompetă ca fiind benefice vindecării diverselor boli, inclusiv a surzeniei. Galenus aprecia efectul favorabil al muzicii în tratamentul insomniei, iar Celsus al sunetelor de cimbal, în depresii.
În Evul Mediu, efectele terapeutice ale muzicii erau acceptate atât în lumea arabă (Avicenna, Averroes), cât și de către celebrul medic evreu Maimonide.
Celebrul chirurg al Renașterii Ambroise Paré alina prin muzică durerile răniților pe care îi trata. Același punct de vedere asupra muzicii, în legătură cu boala, îl îmbrățișa și François Rabelais, celebru medic și primul mare umanist francez.
Odată cu „Secolul luminilor”, muzica începe să fie agreată din ce în ce mai mult de către psihiatri, în cadrul unei extensii nonverbale a psihoterapiei, beneficiul maxim fiind urmărit în bolile psihosomatice și în tulburările funcționale din organopatii.
În secolul trecut, atenția asupra efectrelor benefice ale muzicii a fost extinsă și în alte domenii ale medicinii. Rezultate pozitive s-au consemnat în cardiologie, în ceea ce priește reglarea frecvenței cardiace, în tahicardii, reglarea valorilor tensionale la hipertensivi, ameliorarea tulburărilor circulatorii perferice. Ca terapie ocupațională, practicarea muzicii s-a dovedit a fi benefică în geriatrie (în programele de recuperare a vârstnicilor), neurologie (efecte benefice în deficitele neuromotorii din pareze și sindroame spastice) sau în stomatologie (efect analgezic).
În prezent este incontestabilă valoarea terapeutică a muzicii.
Medicii muzicieni asistă - zi de zi - la această calitate. Pentru ei, muzica are nu doar o putere deosebită de pătrundere în adâncul ființei, ci constituie și un reper al raportului personal cu societatea. Pe această temă, cu ocazia vernisajului inaugural al „Salonului de iarnă al medicilor”, întemeietorul Școlii medicale clujene de gastroenterologie, academicianul Octavian Fodor (alumnus al Gimnaziului Superior Greco-Catolic din Blaj), afirma:
„Preocupările artistice ale medicului nu constituie un mijloc de evaziune, ci se integrează organic într-un anume tip de personalitate, care își trădează astfel necesitățile spirituale. Sunt atâția medici care au devenit scriitori consacrați, pictori și muzicieni chiar. Prin artă, personalitatea câștigă valoric. Medicina și arta se întâlnesc prin finalitatea lor umanistă”.
Prof. univ. dr. Sorin Nicu Blaga - medic și muzician