Eminenţa Voastră! Excelenţele Voastre!
Înalt Preasfinţiile şi Preasfinţiile voastre!
Domnule Preşedinte! Domnule Secretar de Stat! Stimaţi reprezentanţi ai autorităţii de stat şi publice!
Preaonoraţi şi Preacucernici Părinţi! Persoane consacrate!
Stimată familie şi apropiaţi!
Iubiţi credincioşi!
Suntem aici, pentru ca uniţi în rugăciune să-l încredinţăm Bunului Dumnezeu pe răposatul nostru Cardinal Lucian. Suntem conştienţi de faptul, că în aceste momente grele, doar rugăciunea ne poate aduce acea mângâiere, prin care în spatele tristeţii de acum, îl putem recunoaşte în lumină pascală pe Isus cel Înviat. Credem, că şi Preafericitul Lucian, prin moarte a păşit din această vale a plângerii în împărăţia Luminii.
În această speranţă, exprim şi aici, în numele Conferinţei Episcopilor Catolici din România, apropierea noastră faţă de întreaga comunitate greco-catolică din România şi din afara ţării, comunitate care trăieşte momente cu o încărcătură emoţională foarte profundă.
Nu este emoţia unei despărţiri fireşti şi după ordinea lucrurilor. Este emoţia unei treceri pregătite printr-o viaţă marcată de o dedicaţie deosebită, sfântă şi plină de har. Putem afirma cu convingere: că momentul acestei treceri a început să fie pregătit de bunul Cardinal Lucian deja de la prima privire îndreptată spre Isus, deja de la prima întâlnire cu privire Lui din care a izvorât focul unei chemări asumate şi împlinite.
Ascultând chemarea venită de la Dumnezeu şi dăruindu-se acestei chemări, tânărul Lucian a păşit pe calea slujirii, rămânând apoi statornic în dedicaţia de la început. Şi pentru că a înţeles esenţa acestei chemări, a reuşit să înfrunte încercări, persecuţii, suferinţe, umiliri de tot felul şi batjocoriri – doar pentru că în viaţa sa a ales să slujească doar tainicului şi bunului Dumnezeu. A dorit să fie şi să rămână în orice împrejurare ucenicul lui Isus şi oglindă a bunătăţii lui Dumnezeu, aceasta fiind singura condiţie pe care şi-a asumat-o pe parcursul întregii vieţi.
Iată de ce, emoţia acestei zile este mai mult decât emoţia unei despărţiri. Este emoţia unei împliniri dorite, aşteptate, pregătite şi binemeritate. Trebuie să mărturisesc, că aceste gânduri nu îmi aparţin întru totul. Sunt gânduri inspirate de la Cardinalul Lucian, care la moartea unui alt înalt ierarh, părtaş în suferinţă cu episcopii greco catolici în închisorilor comuniste, a scris următoarele rânduri de condoleanţe:
Vestea trecerii din acesastă lume a celui care a fost marele, vrednicul şi mărturisitorul Arhiereu al Sfintei Biserici Catolice ... ne îndurerează, dar ne şi bucură. Ne îndurerează pentru că pleacă dintr-o lume în care a depus autentică mărturie pentru adevăr, dreptate şi credinţă ... dar ne bucură, pentru că merge la Tatăl, care l-a chemat la viaţă, la Fiul, în numele căruia şi-a trăit puterea preoţească, la Spiritul Sfânt, care l-a sfinţit şi întărit într-un templu viu şi înmiresmat cu virtuţi. – Se referea la Arhiepiscopul titular Adalbert Boros de la Timişoara, în anul 2003.
Preafericirea Voastră, Cardinal Lucian! Astăzi, mulţumim cu toţii pentru ceea ce aţi mărturisit şi aţi clădit în această viaţă. Mulţumim, că ne arătaţi şi astăzi adevărul: credinţa este un mare dar al lui Dumnezeu, în lumina căreia putem trăi şi atunci, când alţii ne vor nimiciţi. Printr-o astfel de credinţă clară, transparentă, luminată şi luminoasă trăieşte Biserica noastră. A trăit, trăieşte şi va trăi în veci. Aceasta este moştenirea pe care ne-o lăsaţi: frumuseţea credinţei, care este lumină şi putere pe drumul chemării noastre.
Nu putem încheia această despărţire, fără a evidenţia şi un alt aspect. Apropierea de care vorbeam la început, actualizează în mod firesc acea apropiere, care s-a manifestat deja în timpurile persecuţiei comuniste îndreptate împotriva bisericilor noastre. S-a evocat mult în aceste zile momentul Venerabilului Márton Áron, care în genunchi a plâns împreună cu studenţii greco catolici români, când a trebuit să-i exmatriculeze din seminarul de la Alba Iulia. Dar au fost numeroase momentele de adevărată comuniune, asumate în clipe grele şi cu riscurile cunoscute de către preoţii, persoanele consacrate şi chiar enoriaşii bisericilor noastre. Aceasta a făcut, ca imediat după decembrie 89, Biserica Catolică de ambele rituri să revină la locul cuvenit în societatea noastră. Revenirea episcopilor trecuţi prin puşcării şi persecuţii, alături de episcopii mai noi în Conferinţa Episcopilor, a fost semnul concludent, că Biserica trăieşte prin cei care sunt luminaţi de Spiritul Sfânt. Ţin bine minte mărturia fostului meu episcop: suferinţa lor a fost mare, dar nu atât de mare, cât este credinţa lor – (episcopul Sebastian Kräuter, după o întâlnire a CER, la începutul anilor 90). Toate acestea şi multe altele, ce vor rămâne consemnate în istoria Bisericii Catolice din ţara noastră, fac să ne aplecăm cu reverenţă şi să mulţumim pentru claritatea şi dârzenia mărturiei care a împodobit viaţa celui care s-a întors acum în Casa Tatălui.
Preafericite Cardinal Lucian! Noi toţi ne rugăm acum, pentru ca din locul care v-a fost pregătit în Împărăţia Tatălui, să mijlociţi pentru noi, pentru întreaga Biserică, pentru ţara noastră şi pentru întreaga lume.
Odihniţi în pace!
Emléke legyen áldott!
B.L.
______________________________________________________
Blaj, la 29 septembrie 2025, Înmormântarea PF Lucian Mureşan, Cardinal