Textele antichității cuprind adeseori referiri la relația dintre medicină și filozofie, ambele fiind considerate la vremea respectivă „arte”. Marele medic al antichității, Celsus - primul enciclopedist - referindu-se la această relație afirma: „La început știința vindecării era considerată drept o parte a filozofiei”. Relația duală dintre aceste două „arte” a fost exprimată inițial de filozofi-medici (Pitagora, Empedocle, Democrit), ulterior de către medicul-filozof Hippocrate. Așadar, în antichitate, pregătirea filozofică era considerată drept condiție de bază, fundamentală, a competenței actului medical. Dispersia cunoașterii la filozofii-medici antici se raporta - după Democrit - echivalent: „Medicina vindecă bolile corpului, iar filozofia liberează sufletul de patimi”.
În decursul timpului, diversele curente filozofice au semnalat existența unor limite ale cunoașterii, percepute și reflectate în egală măsură de filosofie și de medicină. Medicina empirică a fost asimilată, greșit, scepticismului. Stoicismul- în relația cu omul bolnav- cultiva puterea de a trăi cu suferința. Renașterea a realizat un veritabil seism spiritual, în contextul căruia „oamenii creației spirituale se îndreptau de zor spre realitatea simțurilor” (Lucian Blaga).
Medicul-filozof Paracelsus, dezvoltând metoda inductivă - de la semnele și simptomele bolii, la diagnostic- formulează pentru prima dată strategia descoperirii în știința medicală. Raționalizarea procesului cunoașterii și statuarea principiului îndoielii metodice vor deveni calea de aur a responsabilității medicale. Indiferent de criticismul kantian (care a înlăturat pericolul unilateralizării teoriei cunoașterii prin polemica dintre empirism și raționalism) și de opinia lui Hegel referitoare la incapacitatea de accesare a adevărului absolut, trebuie să acceptăm faptul că deschiderile filozofice au stimulat constituirea medicinei ca știință.
Medicina, la rândul ei, a oferit gânditorilor o cantitate mare de material faptic pentru generalizări filozofice. În context, amintim pe Claude Bernard (cercetător-medic din secolul XIX), care a pus bazele metodei experimentale în știința medicală, impunându-se, la vremea respectivă, drept cel mai strălucit teoretician al domeniului. Plecând de la fiziologia experimentală, a pus bazele medicinei experimentale, cu impact ulterior major în constelația cunoașterii etiopatogenetice a bolilor. S-a statuat astfel principiul cauzalității în medicină. Identificarea agentului patogen determinant permite combaterea bolii, vindecarea bolnavului și prevenția bolii.
Accentul se pune și în zilele noastre pe identificarea factorilor cauzali propriu-ziși (determinanți) și a factorilor de risc (predispozanți, facilitanți). Acestea reprezintă condiția de bază a stabilirii unui diagnostic complet și corect al bolii, privită integrativ („holistic”). Secundar, acestor etape ale cunoașterii cauzalității bolilor în medicina ultimului secol și jumătate - și cu precădere în ultimele cinci decenii - am asistat la o dezvoltare fără precedent a mijloacelor diagnostice (cu interes și accent pe cele neinvazive și terapeutice), conferindu-i-se astfel științei medicale și dimensiunea artei.
De la terapia clasică (medicală sau chirurgicală) s-a trecut la o terapie modernă (de tip intervențional, imunoterapie personalizată, etc.) aflată într-o permanentă schimbare, secundar exploziei actuale a mijloacelor diagnostice. Pentru aceasta medicul trebuie să fie „un student” pe toată durata vieții profesionale.
Astfel, medicina - prin știință, conștiință și credință - poate atinge, pe lângă dimensiunea vocațională intrinsecă și valențe sacre. Acest lucru a fost sesizat încă de la începutul creștinismului de către Origen (185-253 d.C) (cel mai important cărturar și învățător creștin timpuriu, care activa în secolul III d.C. la Școala Catehetică din Alexandria) în ale sale „Omilii la Exod”. Acesta afirma că „…medicul poate ca într-o bună zi, prin muncă stăruitoare, să ajungă la desăvârșire…” (Origen „Omilii la cartea Numeri”).
Medicul are nevoie însă și de momente de meditație. Acestea le datorăm filozofiei și spiritualității.
Prof. univ. dr. Sorin Nicu Blaga - medic și muzician
Foto: Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes (Franța)
Ziua Mondială a Bolnavului este sărbătorită, în fiecare an, în data de 11 februarie, dată la care a avut loc prima apariție a Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (Franța), în anul 1858. Sărbătoarea a fost instituită, în anul 1992, de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea.